macara (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MACARÁ, macarale, s. f. Aparat, dispozitiv sau sistem tehnic construit pe principiul scripeților, cu care se ridică (și se deplasează) greutăți (mari) pe distanțe scurte. – Din
tc. makara.macara (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)macará (macarále), s. f. – Aparat, unealtă de ridicat. –
Mr. măcară. Tc. makara (Miklosich,
Türk. Elem., II, 122; Roesler 572; Meyer 255; Șeineanu, II, 240; Berneker, II, 9; Lokotsch 1371),
cf. ngr. μακαρᾶς,
alb. makarë, sb.,
bg. makara. Măcărău, s. n. (
Olt., manivelă de puț cu scripete) este același cuvînt.
macara (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MACARÁ (‹
tc.)
s. f. Aparat, dispozitiv sau sistem tehnic, construit pe principiul scripeților, folosit pentru ridicarea, deplasarea și transportarea pe distanțe scurte a unor obiecte.
M. pot fi stabile sau mobile. După felul în care sunt construite, se deosebesc:
m. capră, m. pivotantă, m.-portal, m.-turn etc.
macara (Dicționaru limbii românești, 1939)macará f. (turc.
makara, d. ar.
bekre; ngr.
makarás, bg.
makará).
Sud. Scripț, instrument compus dintr´o rotiță pe care alunecă o funie cu care se rîdică [!] ceva. Mosor, scurt cilindru de lemn pe care e înfășurată ață de cusut. V.
palanc 1.macara (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)macará s. f.,
art. macaráua, g.-d. art. macarálei; pl. macarále, art. macarálelemacara (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)macara f.
1. instrument de ridicat greutăți mari;
2. Mold. mosorel. [Turc. MAKARA].