mieriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MIERÍU1, -ÍE, mierii, adj. (
Reg.) Albastru (deschis). –
Mier (
reg. „albastru” <
lat.) +
suf. -iu.mieriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MIERÍU2, -ÍE, mierii, adj. De culoarea mierii. –
Miere +
suf. -iu.mieriu (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)mieríu, -ie, (mierâu), adj. – Albastru; albăstrui, alboi. – Lat. merus „albastru” (DLRM 1958); Din rad. *mel „în culori, mai ales întunecate„; Cuvânt autohton (Russu 1981: 353).
mieriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mieríu (rar)
adj. m.,
f. mieríe; pl. m. și
f. mieríimieriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mieriu a. albastru deschis. [Etimologie necunoscută].
mĭeriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)mĭeríŭ, -íe adj. (d.
mĭere).
Munt. Trans. De coloarea [!] mieriĭ:
frunza codruluĭ toamna e mĭerie, de coloarea mĭeriĭ (ziaru Dacia, Bucureștĭ, 3 Ĭuliŭ 1920, 1, 5). Albastru (cp. cu
albastru, dim. d.
alb): ochĭ căpriĭ [!], negri și mĭeriĭ (Rebr. 2, 168).
Nord. (
mĭeriŭ, miriŭ, mirîŭ):
acestuĭ neam le-aŭ zis Greciĭ Savromațĭ de pe ochiĭ mĭeriĭ albinețĭ, adecă [!] ochĭ de șopîrlă (Cost. 1, 25);
Heĭ, tu, soră, tu mirîĭe, Fă colac din noaŭă grîĭe (Țpl. 4);
Am o sucnă mirie Plină de puzdérie = ceru´nstelat (Zbĭera, 322). – În Olt.
mĭerliŭ și
merliŭ, pe aĭurea și
meriŭ. – Greșit crede Wgd. (6, 20) că acc. e
mĭériŭ la Cost.