miau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MIAU interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul pisicii; miorlau. ◊
Expr. (Substantivat;
fam.)
A-i lua cuiva miaul =
a) a face pe cineva să tacă;
b) a omorî pe cineva. – Onomatopee.
miau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)miáu interj. – Reproduce glasul pisicii. –
Mr. meao. Creație expresivă,
cf. miorlau, și
alb. miauljis, ngr. μιαουνίζω,
it. miaulare, gnao, fr. miaou, miauler, sp. mau, marramao, maullar. Se folosește și pentru a exagera ideea de micime sau de scurtime a timpului. –
Der. miauna (
var. mieuna, mieuni, Banat
mioni),
vb. (a miorlăi);
miaut, s. n. (miorlăit), cuvînt rar care pare creație personală a lui Eminescu;
miaunat (
var. mieunat),
s. n. (miorlăit);
mieunătură, s. f. (miorlăit).
miau (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mi-au pr. +
vb. aux. (
mi-au dat)
miau (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)miau interj.miau (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)miau! int. cu care se imită vocea pisicilor. ║ n. în locuțiunea:
cât să zici miau, într’o clipă (ISP.). V.
pis.mĭaŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)mĭaŭ, interj. care arată țipetu [!] pisicilor cînd le e foame saŭ le doare ceva. V.
mĭorlaŭ.