măsea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar
1. ◊
Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊
Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau
cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil.
A-i crăpa (cuiva)
măseaua (sau
măselele) (în gură) = a fi nerăbdător, a avea mare nevoie de ceva.
A trage (sau
a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv.
N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, e insuficient.
A nu avea ce pune (sau
a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau
nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foate puțin (de mâncare).
A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva)
ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău.
2. Compus: (
Bot.)
măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun
(Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (
1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.) –
Lat. maxilla „maxilar”.
măsea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)măseá (măséle), s. f. –
1. Dinte, molar. –
2. Dinte de roată. –
Mr.,
megl. măseauă. Lat. maxila (Pușcariu 1045; Candrea-Dens., 1067; REW 5443),
cf. ngr. µασέλλα „maxilar”,
it. mascella, prov.,
v. fr. maiselle, sp. mejilla. Cuvînt de uz general (ALR, I, 30). –
Der. măselar (
var. măsălar),
s. m. (măselariță neagră, Myoscianus niger; august);
măselariță, s. f. (plantă);
măselat, adj. (varietate de porumb). Denumirea de măselariță se aplică prin întrebuințarea populară, contra durerilor de măsele, datorată proprietăților sale narcotice (după Conev 46, din
bg. maslar(n)ica „fabrica de ulei”). Numele lunii august e mai puțin clar și a fost pus în legătură cu
lat. messis „recoltă” de Pușcariu 1042,
cf. Tiktin.
măsea (Dicționaru limbii românești, 1939)măseá f., pl.
ele (lat.
maxĭlla, falcă, d.
mála [ca
axilla d.
ala, aripă. V.
supsuoară]; it.
mascella, piemontez
massella, pv.
maisselle, vfr.
maisselle, sp.
mejilla; ngr.
maséla. V.
maxilar). Dinte molar, dinte cu care mestecĭ.
A trage la măsea, a bea țeapăn (vin, rachiŭ).
A nu pune mîncare nicĭ pe o măsea, a nu te sătura cu cît aĭ avut de mîncat.
măsea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măseá s. f.,
art. măseáua, g.-d. art. măsélei; pl. măséle, art. măsélelemăsea (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măsea f.
1. dinte molar:
durere de măsele; a trage la măsea, a bea vârtos;
2. dinte de roată, în special, părțile roții de lemn cari trec prin șiștorile fusului de moară;
3. cuiul ce prinde cele două blăni legând tălpile de proțapul săniei. [Lat. MAXILLA].