măr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂR1, meri, s. m. 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii și fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine
(Malus domestica). ◊
Măr pădureț = arbore din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase și fructe mici, astringente
(Malus sylvestris). ◊
Expr. De florile mărului = fără rost, degeaba; fără un scop anumit.
2. Compus:
mărul-lupului = plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene și fructe tari în formă de pară; remf
(Aristolochia clematitis); măr-gutui = gutui. –
Lat. melus.măr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂR2, mere, s. n. 1. Fruct al mărului
1, de formă rotundă-turtită și de diferite culori. ◊
Expr. (Adverbial)
A bate (sau
a face, a lăsa)
măr (pe cineva) = a bate foarte tare (pe cineva). ◊ Compus: (
reg.)
măr-gutuie = gutuie. ♦
Mărul discordiei = cauza neînțelegerii sau a dușmăniei dintre mai multe persoane.
2. (În sintagma)
Mărul lui Adam = proeminență a zgârciului tiroidian, vizibil la bărbați în partea anterioară a gâtului; nodul gâtului. –
Lat. melum.măr (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)măr (meri), s. m. – Arbore fructifer (Pirus malus). –
Megl.,
mr.,
istr. mer. Lat. melus, în loc de
malus, cf. gr. μῆλον (Densusianu,
Hlr., 71; Pușcariu 1023; Candrea-Dens., 1048; REW 5272; Meyer-Lübke,
Ital. Gr., 27; Rosetti, I, 57),
cf. alb. moljë (Philippide, II, 647),
it. melo. –
Der. măr, s. n.;
mere, s. f. pl. (Banat, fructe);
merișor (
var. merișoară),
s. m. (arbust; Pirus baccata; afin, Vaccinum vitas idaea);
merar, s. m. (vînzător de mere);
meret, s. n. (livadă de meri);
meriș, s. n. (livadă cu meri);
meriu, adj. (verde ca mărul).
măr (Dicționar de argou al limbii române, 2007)măr, mere s. n. 1. sân mic de femeie și ferm.
2. (
mar.) vârful catargului.
măr (Dicționaru limbii românești, 1939)1) măr m., pl.
merĭ (lat. pop.
melus, cl.
mâlus; it.
melo). Pomu care produce mere (
pirus malus saŭ
malus communis).
De florile măruluĭ saŭ
cuculuĭ, în zadar, fără folos:
a munci de florile măruluĭ.măr (Dicționaru limbii românești, 1939)2) măr n., pl.
mere (din
mer, cum zic pînă azĭ Mrom., d. lat. pop.
mêlum, cl.
málum, vgr.
mélon, dor.
málon; it.
mela). Fructu măruluĭ de formă sferică turtită:
mere pădurețe, crețeștĭ, domneștĭ. Măru luĭ Adam, proeminența care se află la gîtu omuluĭ supt [!] gușă și care e formată de cartilaginea tiroidă.
Măru lupuluĭ, 1. răsfug, dalac, 2. curcubețică. Adv.
A bate pe cineva măr, a-l pĭersica, a-l bate răŭ (cu vînătăĭ, ca pe coaja măruluĭ lovit).
A fi sătul ca de mere acre, a fi foarte plictisit de ceva.- Și
mară, pl.
mere (Ban.).
măr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măr1 (pom)
s. m.,
pl. merimăr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măr2 (fruct)
s. n.,
pl. méremăr (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măr m. (pl.
meri), pom ale cărui roade sunt bune de mâncate (
Pirus malus);
de florile mărului, în zadar, fără folos. ║ n. (pl.
mere), poamă rotundă și plină, de sâmburi a mărului:
merele crețești și domnești sunt foarte gustoase; mărul lupului, aconit. [Lat. vulg. MELUM = clasic malum]. ║ adv. ca un măr:
a fost bătut măr.