măiestrie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂIESTRÍE, (
2, 3)
măiestrii, s. f. 1. Pricepere, iscusință deosebită; talent, dibăcie, artă. ◊
Măiestrie artistică = totalitatea elementelor pe care le pune în valoare artistul în procesul desăvârșirii unei opere literare sau de artă.
2. (
Înv.;
concr.) Lucrare, operă, creație. ♦ Lucru care denotă iscusință sau meșteșug în execuție; unealtă, instrument, aparat ingenios.
3. Meserie, meșteșug (care cere pricepere). [
Pr.:
mă-ies-] –
Măiestru +
suf. -ie.măĭestrie (Dicționaru limbii românești, 1939)măĭestríe f. (d.
măĭestru). Abilitate, iscusință, pricepere, dibăcie:
albinele fac faguriĭ cu măĭestrie. Vechĭ. Artă, meșteșug, meserie. Aparat, mașină, invențiune. (V.
cursă 1). Ghicitoare. V.
șmecherie.măiestrie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măiestríe1 (pricepere)
s. f.,
art. măiestría, g.-d. măiestríi, art. măiestríeimăiestrie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măiestríe2 (obiect, meserie) (
înv.)
s. f.,
art. măiestría, g.-d. art. măiestríei; pl. măiestríi, art. măiestríile