măguli (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂGULÍ, măgulesc, vb. IV.
1. Tranz. A satisface amorul propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși.
2. Refl. (
Înv.) A se amăgi cu..., a se împăca cu..., a se încânta cu... – Din
sl. magulitsen.măguli (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)măgulí (măgulésc, măgulít), vb. – A flata, a linguși. Creație expresivă, cum o demonstrează
suf. -
li, și corespondența cu
guguli, giugiuli, cocoli, fofoli, șoșoli etc., cu același sens. Trebuie să se pornească de la o rădăcină *
măc- sau *
moc- „obiect rotund”,
cf. moacă și alte derivate menționate acolo. Fără îndoială, în general se consideră că-i vorba de un
ngr. *μαγουλίζω, format după μάγουλον „obraz” (Cihac, II, 672 și II, 181; Meyer,
IF, III, 69; Berneker, II, 4; Tiktin); dar această
der. este îndoielnică, deoarece nu se poate concepe un
vb. rom. care să provină dintr-un
s. gr.: în mod normal,
vb. trebuie să fi existat în
gr., sau
s. ar fi lăsat vreo urmă în
rom. E adevărat că se menționează și un
sl. maguliti se: dar Miklosich,
Lexicon, 359, se îndoiește că acest cuvînt ar fi realmente
sl. și că nu se poate cita decît un singur
ex., al cărui sens este conjunctural, și care probabil provine din
rom. Der. măguleală, s. f. (lingușire, flatare);
măgulitor, adj. (lingușitor);
măgulitură, s. f. (
înv., lingușire);
măglisi (
var. mîglisi),
vb. (a linguși), în loc de *
măgulisi (după Cihac, II, 181, din
pol. mahlować, rezultat imposibil din punct de vedere fonetic);
măglisitor, adj. (lingușitor). Din
rom. provine
bg. din
Trans. magula (Miklosich,
Bulg., 126).
măguli (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măgulí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. măgulésc, imperf. 3
sg. măguleá; conj. prez. 3
să măguleáscămăgulì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măgulì v. a linguși, gâdilând amorul propriu. [Slav. MAGULITI].