măgar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂGÁR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară și de tracțiune; asin
(Equus asinus). ◊
Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate.
2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. –
Cf. alb. magar, bg. magare.măgar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)măgár (măgári), s. m. –
1. Asin (Equus asinus). –
2. Creastă de acoperiș la casele țărănești. –
3. Lichea, secătură. –
Megl. măgar. Lat. ǒnāgrārius, disimilat în *
onagarius, al cărui rezultat *
unăgariu a trebuit să sufere altă disimilare de ordin sintactic
un *năgar ›
un măgar; cf. fr. onagrier (Rabelais, I, 12). Despre prezența măgarilor sălbatici în România în vechime,
cf. Giurescu,
Istoria românilor, I, 7 și Iordan,
BF, III, 165. Mai înainte se menținuse aproape peste tot
der. din
ngr. γομάρι (Miklosich,
Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok,
Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721; Pascu,
Arch. rom., VI, 224; Vasmer,
Byz. Z., XVII, 108; Vasmer,
Gr., 93; Pușcariu,
Lr., 278),
cf. alb. gomar (după Tiktin,
ngr. și
alb. duc la
arab. himar). Numai Berneker, II, 2, consideră originea acestui cuvînt drept necunoscută; după Lahovary 333, ar trebui căutată în limbile preindo-europene.
Der. măgăreață, s. f. (măgăriță);
măgăriță, s. f. (femela măgarului);
măgărar, s. m. (păzitor de măgari);
măgăresc, adj. (de măgar);
măgărește, adv. (ca măgarii);
măgări, vb. (a maltrata, a umili);
măgărie, s. f. (murdărie, nedelicatețe);
măgăroi, s. m. (măgar mare);
măgăroi, s. n. (stog, grămadă). Din
rom. provin
alb. magar, f. magarits, bg. magare „asin”,
magareški „măgăresc”,
magareština „măgărie”,
magarica „măgăriță”,
magarija „măgărie”,
magarosvam „a certa”,
sb.,
cr.,
slov.
magarac, f. magarica (
sec. XVII),
magaričar „varietate de stejar”,
magarčev „măgăresc”,
magarčiti „a insulta, a-l face măgar”.
măgar (Dicționaru limbii românești, 1939)măgár și (Ban.)
gomár m. (alb.
magár și
gomár, d. ngr.
gomári, măgar [care vine d. vgr.
gómos, încărcătură, sarcină, cu suf.
ári, ca´n
samári, samar], de unde și mrom.
ghumar, măgar; bg.
magáre, sîrb.
màgare. Tot așa, it.
somaro, ung.
szamár, măgar, d. lat.
sagmarius, încărcat cu samaru. Cp. și cu turc.
hymar și ar.
himar, măgar). Asín, un animal domestic care seamănă cu calu, dar mult maĭ mic și maĭ urît, cu urechĭ foarte lungĭ, foarte cumpătat și rezistent la muncă.
Fig. Om prost crescut. Elev prost:
măgariĭ claseĭ. Muncă de măgar, muncă cînească (plină de suferință).
A ajunge din cal măgar, a regresa, a nu maĭ fi așa de sus cum aĭ fost în ainte [!].
măgar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măgár s. m.,
pl. măgárimăgar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măgar m.
1. asin;
2. pl. boldurile sau țerușile unei case țărănești;
3. două lemne încrucișate pe care s’așează lemnele de tăiat cu ferestreul;
4. fig. stupid. [Albanez MAGAR].