măciucă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂCIÚCĂ, măciuci, s. f. 1. Bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt; chilom; măciulie. ◊
Expr. A i se face (sau
a i se pune, a i se zbârli cuiva)
părul (sau
chica)
măciucă = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimânta.
2. Parte îngroșată și rotunjită a capătului unui ciomag sau,
p. ext., a altor obiecte. ♦
P. ext. Lovitură dată cu măciuca (
1).
3. (
Bot.;
pop.) Capsulă.
4. (Sport) Aparat de gimnastică, de forma unei măciuci (
1), cu care se execută exerciții de mobilitate, de îndemânare etc. –
Lat. *
matteuca.măciucă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)măciúcă (măciúci), s. f. –
1. Ciomag, bîtă. –
2. Aparat de gimnastică. –
Var. (
Trans., Banat)
mocioacă. Mr. mățucă, megl. măcioc, măciucă, ceamugă. Formație expresivă, bazată pe rădăcina
măc-, cf. moacă și celelalte
ex. adăugate acolo; format ca și
căciulă din
coc (
cf. măciulie față de
căciulie, și pentru alternanța
suf.,
năpîrcă față de
șopîrlă). Forma inițială trebuie să fi fost
măciugă, cf. măiug, svîrlugă și
megl. Pentru valoarea expresivă,
cf. sp. machuca „mai”,
machucar „a lovi cu ciomagul”, bazate pe aceeași idee de „obiect rotund” (Corominas, III, 393). În mod tradițional se admite că e vorba de un
lat. *matteuca, cf. v. port. massuca, fr. massue, picard. machuque (Philippide,
Principii, 63; Pușcariu 1011; Candrea-Dens., 1036; Tiktin; REW 5426); această
der. este greu de admis, bazîndu-se pe un
lat. mateola, rara și puțin atestat, și pe
suf. -
uca, socotit de origine galică.
Der. măciucaș (
var. măciucar),
s. m. (bătăuș);
măciucat, adj. (care are la capăt o sferă);
măciucos, adj. (în formă de măciucă);
măciulie (
var. Banat
mociolie),
s. f. (sferă, cap, bulb);
cf. it. maciulla (
var. Trans. băciulie, bociulie, pare să se explice prin încrucișarea cu
mag. bötök „bumb, boboc”,
cf. Tiktin);
mașcat (
var. mășcat, megl. măcicat),
adj. „grăunțos”, în loc de
măci(u)cat (Densusianu,
GS, VI, 364; REW 5426; după Cihac, II, 514, din
mag. magvas „granulat”. – Din
rom. provin
bg. mačuk, mačak (Capidan,
Raporturile, 208),
sb.,
cr.,
slov.
macuga (Candrea,
Elemente, 403),
rut. mačug, pol. macsuga (Berneker, II, 1; Wędkiewicz,
Mitt. Wien, I, 265),
ngr. ματσούϰα (după Roesler 573 și Cihac, II, 671,
rom. provine din
ngr.),
mag. macsuka, matyuka.măciucă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)măciucă, măciuci s. f. (pop.) penis.
măciucă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măciúcă s. f.,
g.-d. art. măciúcii; pl. măciúcimăciucă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măciucă f.
1. bâtă groasă cu un nod de lemn la un cap;
2. lovitură cu măciuca:
destul o măciucă la un car de oale; fig.
a se face părul măciucă, a se sbărli cuiva părul de spaimă;
3. Bot. măciuca ciobanului, rostogol. [Lat. vulg. *MATTEUCA = clasic MATEOLA].
măcĭucă (Dicționaru limbii românești, 1939)măcĭúcă f., pl.
ĭ (lat.
*matteuca = mattéola, dim. d.
máttea, măcĭucă; it.
mazza, mazzo, pv. cat.
massa, fr.
masse, massue, sp.
maza, mazo, pg.
maça, maço. D. rom. vine ngr.
matzúka, și d. it. vine ngr.
máiza; sîrb.
mačuga, bg.
mačuk, rut.
mačug, pol.
maczuga. V.
măcĭulie). Baston (băț) gros c´o unflătură [!] saŭ boambă la capăt și care se întrebuința odinioară și ca armă de războĭ (V.
bîtă). Lovitură de măcĭucă:
a trage o măcĭucă. Fig. A ți se face păru măcĭucă (de frică), a ți se zbîrli păru (de frică).
Prov. Ajunge o măcĭucă la un car de oale, ajunge, de ex., o mustrare unuĭ vinovat.
Măcĭuca cĭobanuluĭ, niște felurĭ de scaĭ numițĭ și
rostogol (V.
rostogol).