mândrie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÂNDRÍE, mândrii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire.
2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. –
Mândru +
suf. -ie.mândrie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mândríe s. f.,
art. mândría, g.-d. art. mândríei; pl. mândríi, art. mândríilemândrie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mândrie f.
1. în sens bun: sentiment nobil și înalt ce provine dintr’o încredere legitimă în propriul său merit și care îmboldește la fapte mari;
2. în sens rău: sentiment exagerat se imitează mândria legitimă și care face să ne credem mai presus de semenii noștri. [Vechiu-rom.
mândrie, înțelepciune («începutul
mândriei frica Domnului», Coresi); sensul intermediar este cumințenie exagerată, semeție, trufie; v.
mândru].