lung (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LUNG, -Ă, lungi, adj.,
adv.,
s. n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ◊
Expr. A avea mâna lungă (sau
degete lungi) sau
a fi lung de mână (sau
de, în degete) = a avea obiceiul să fure, a fi hoț.
A fi lung în (sau
de) limbă sau
a avea limbă lungă = a vorbi prea mult și, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat,
f. pl.) Unde lungi.
2. De statură mare; înalt. ◊
Expr. A cădea cât este de lung = a cădea lungindu-se pe jos.
3. (Despre suprafețe) Care se întinde pe o distanță mare;
p. ext. vast.
4. (Despre mâncăruri) Apos, diluat. ◊
Expr. Zeamă (sau
ciorbă) lungă =
a) mâncare slabă, fără gust, proastă;
b) vorbire anostă, fără conținut.
5. Care durează mult timp; îndelungat. ◊
Silabă (sau
vocală) lungă = silabă (sau vocală) care are o durată de pronunțare mai mare decât durata medie. ◊
Expr. Zile (sau
ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu).
Vorbă lungă = vorbărie inutilă.
II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ◊
Expr. A se uita (sau
a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult și atent, insistent, cu reproș (la cineva sau la ceva).
III. S. n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ◊
Loc. adv. și
prep. De-a (sau
în) lungul = în direcția lungimii; pe lângă, pe marginea...; de la un capăt la altul. ◊
Expr. În lung și în lat (sau
larg) = în toate direcțiile, peste tot, pretutindeni.
A nu-și cunoaște (sau
vedea) lungul nasului = a fi obraznic. –
Lat. longus.lung (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lung (lúngă), adj. –
1. întins în lungime. –
2. (
Adv.) În mod lung. –
3. (
S. n.) Lungime, longitudine. –
Mr. lungu, megl.,
istr. lung. Lat. lǒngus (Pușcariu 998; Candrea-Dens., 1022; REW 5119),
cf. it. lungo, prov. lunc, fr. long, sp. luengo, port. longo. Cf. lîngă. Der. lungan, s. m. (zăplan; vlăjgan);
lungăreț (
var. lungueț),
adj. (prelung);
lungi, vb. (a întinde; a prelungi, a continua; a se trînti la pămînt, a se culca);
lungime, s. f. (întindere, durată, longitudine), cu
suf. -
ime (ipoteza unui
lat. *
lǒngῑmen, Meyer,
Alb. St., IV, 81, nu este necesară);
lungiș, adv. (în lungime);
lungitură, s. f. (
înv., lungime);
(în)delung, adv. (mult timp);
(în)delunga (
var. (în)delungi),
vb. (
înv., a separa; a lungi; a amîna, a tărăgăna);
delungat, adj. (lung, îndepărtat);
îndelungareț, adj. (
înv., durabil, trainic; îndelungat, rebel);
prelung, adj. (lung, întins; continuu;
adv., pe îndelete), cu
pref. pre- sau, după alții, din
lat. perlǒngus (Pușcariu, 1372; Candrea-Dens., 1025; REW 6416; Candrea),
cf. mr. spirlungu; prelungi, vb. (a lungi, a mări;
refl., a se continua);
prelungitor, s. n. (fir care prelungește);
pelungoasă, s. f. (iederă, Glechoma hederacea), în loc de *
prelungoasă (Tiktin).
lung (Dicționaru limbii românești, 1939)lung, -ă adj. (lat.
lŏngus, it.
lungo, sard.
longu, pv.
lonc, fr.
long, sp.
luengo, pg.
longo). Întins, mare de la un capăt la altu vorbind de locurĭ orizontale, atîrnate saŭ înfipte:
drum, drug, baston, dinte lung; linie, ață, suliță, barbă lungă. De mare durată, îndelungat:
călătorie, suferință lungă; marș, cîntec, discurs lung. Vedere lungă, care străbate departe.
Zeamă lungă, mîncare cu prea multă apă.
Iron. Om lung, prea înalt și slab. S. n. fără pl.
A nu-țĭ cunoaște (ști saŭ
vedea) lungu nasuluĭ, a nu-țĭ da socoteală de valoarea ta, a crede că eștĭ maĭ pe sus [!] de cît [!] eștĭ în realitate, a-țĭ permite prea mult față de ciineva.
În lung, în lungime:
opt metri în lung; de-a lungu, în direcțiunea lungimiĭ:
a pune un lemn de-a lungu patuluĭ, a așeza trupele de-a lungu drumuluĭ. În lung și în lat, în toate direcțiunile:
a cutreĭera țara în lung și în lat. Adv. Prelungindu-se, vorbind de sunete:
bucĭumu răsuna lung.lung (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lung1 adj. m.,
f. lúngă; pl. m. și
f. lungilung (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lung2 s. n.lung (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lung a.
l. dela un capăt până la altul, în opozițiune cu
scurt: linie lungă; fig.
vorbă lungă; 2. de cea mai mare întindere în suprafață, în opozițiune cu larg și lat:
câmp lung, dar îngust; 3. despre timp ce durează mult:
zile lungi; fig.
cuvântare lungă. [Lat. LONGUS]. ║ n. lungime:
zece metri în lung.lung (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LUNG, -Ă, lungi, adj.,
adv.,
s. n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ◊
Expr. A avea mâna lungă (sau
degete lungi) sau
a fi lung de mână (sau
de, în degete) = a avea obiceiul să fure, a fi hoț.
A fi lung în (sau
de) limbă sau
a avea limbă lungă = a vorbi prea mult și, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat,
f. pl.) Unde lungi.
2. De statură mare; înalt. ◊
Expr. A cădea cât este de lung = a cădea lungindu-se pe jos.
3. (Despre suprafețe) Care se întinde pe o distanță mare;
p. ext. vast.
4. (Despre mâncăruri) Apos, diluat. ◊
Expr. Zeamă (sau
ciorbă) lungă =
a) mâncare slabă, fără gust, proastă;
b) vorbire anostă, fără conținut.
5. Care durează mult timp; îndelungat. ◊
Silabă (sau
vocală) lungă = silabă (sau vocală) care are o durată de pronunțare mai mare decât durata medie. ◊
Expr. Zile (sau
ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu).
Vorbă lungă = vorbărie inutilă.
II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ◊
Expr. A se uita (sau
a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult și atent, insistent, cu reproș (la cineva sau Ia ceva).
III. S. n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ◊
Loc. adv. și
prep. De-a (sau
în) lung(ul) = în direcția lungimii; pe lângă, pe marginea...; de la un capăt la altul. ◊
Expr. In lung și în lat (sau
larg) = în toate direcțiile, peste tot, pretutindeni.
A nu-și cunoaște (sau
vedea) lungul nasului = a fi obraznic. —
Lat. longus.