logic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÓGIC, -Ă, logici, -ce s. f.,
adj. I. S. f. 1. Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. ◊
Logică generală = logică clasică, de tradiție aristotelică, care studiază formele logice fundamentale (noțiunea, judecata, raționamentul), precum și principiile gândirii.
Logică matematică (sau
simbolică) = ramură a logicii care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, cibernetică, lingvistică; logistică.
Logică dialectică = concepție filozofică a logicii de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul.
2. Gândire justă, raționament corect, consecvent și temeinic. ♦ Fel de a gândi al cuiva.
3. Cerință firească, temei rațional, rațiune.
II. 1. Adj. Potrivit cu regulile logicii (
I); rațional, just, întemeiat, corect. ◊
Cap logic = minte care gândește rațional; persoană care gândește întemeiat, rațional.
2. (
Fiz., în sintagma)
Circuit logic = circuit electronic sau electromecanic folosit în calculatoarele electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operații logice elementare.
3. (În sintagmele)
Diagramă (sau
schemă)
logică = reprezentare grafică a unui algoritm; organigramă. – Din
fr. logique.