locativ - explicat in DEX

locativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
LOCATÍV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.

locativ (Dicționar de neologisme, 1986)
LOCATÍV, -Ă adj. Referitor la casele de închiriat. ◊ Valoare locativă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu locativ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. // s.n. (Gram.) Caz în declinarea unor limbi care arată locul unde se află cineva sau ceva sau unde se petrece o acțiune. [Cf. fr. locatif].

locativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)
LOCATÍV, -Ă I. adj. referitor la casele de închiriat. ♦ valoare ~ă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu ~ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. II. s. n. caz al flexiunii nominale (în unele limbi), care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. (< fr. locatif)

locativ (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) *locatív, -ă adj. (d. lat. locare, locatum, a închiria. Reparațiunĭ locative, acelea care-s în sarcina locataruluĭ. Valoarea locativă, venitu pe care-l poate aduce un imobil dat cu chirie.

locativ (Dicționaru limbii românești, 1939)
2)*locatív, -ă adj. (d. lat. locus, după modelu luĭ vocativ). Gram. Relativ la loc. S. n., pl. e. Un caz care exista odinioară și în limba latină, ca și azĭ în cea rusească.

locativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
locatív¹ adj. m., pl. locatívi; f. locatívă, pl. locatíve

locativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
locatív² s. n., pl. locatíve

locativ (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
locativ a. Jur. relativ la locațiune: convențiuni locative. ║ n. Gram. caz particular în unele limbi, ce exprimă locul.

locativ (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
LOCATÍV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la spațiul locuibil (închiriat); privitor la locație, de locație. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. — Din fr. locatif.