liur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)liúr s. n. – Poșircă, must. –
Var. liură, liurcă. Origine îndoielnică. După Cihac, II, 174 și Scriban, din
rut. ljura (după Gáldi,
Dict., 142, din
mag. lőre), ceea ce pare posibil, fiind cuvînt uzual numai în
N. țării. Fără îndoială, coincide cu
leaorcă, care este în mod evident expresiv, cum pot fi și cuvintele indicate ca izvoare.