litotă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LITÓTĂ, litote, s. f. Figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult. – Din
fr. litote.litotă (Dicționar de neologisme, 1986)LITÓTĂ s.f. Figură de stil care constă în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. [Cf. fr.
litote, gr.
litotes – simplificare].
litotă (Marele dicționar de neologisme, 2000)LITÓTĂ s. f. figură de stil constănd în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, ale unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. (< fr.
litote)
litotă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)LITÓTĂ (‹
fr.,
lat.; {s}
gr. litótes „simplitate”)
s. f. Figură de stil, opusă hiperbolei, care constă în atenuarea, comprimarea expresiei, cu scopul de a face să se înțeleagă mai mult, spunând cât mai puțin, sau pentru a sugera o idee prin negarea contrariului acesteia (
ex. Nu e frumoasă în loc de
Este urâtă).
litotă (Dicționaru limbii românești, 1939)*litótă f., pl.
e (vgr.
litótes, simplicitate, frugalitate, d.
litós, simplu, frugal; lat.
litotes).
Ret. Figură pin [!] care spuĭ maĭ puțin dînd să se înțeleagă maĭ mult, ca:
nu prost, nu te urăsc îld.
deștept, te ĭubesc.litotă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)litótă s. f.,
g.-d. art. litótei; pl. litótelitotă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)litotă f. figură de retorică prin care se zice mai puțin spre a da să se înțeleagă mai mult.
litotă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LITÓTĂ, litote, s. f. Figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult. — Din
fr. litote.