lipsi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LIPSÍ, lipsesc, vb. IV.
1. Intranz. A nu (mai) fi, a nu (mai) exista, a nu se (mai) găsi (acolo unde în mod normal trebuia să se afle). ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva.
Ce-ți lipsește? 2. Intranz. (Despre oameni) A nu fi de față, a nu se găsi undeva într-un anumit moment; a absenta. ♦ (Mai ales la
imper.) A se da la o parte, a dispărea, a fugi.
3. Intranz. A fi nevoie de ceva, a mai trebui ceva, a nu ajunge, a fi neîndestulător. ◊
Expr. Puțin lipsește (sau
a lipsit) (ca) să (sau
că)... = cât pe-aici, aproape să...
Asta (sau
atâta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei perspective neplăcute, adăugată la o neplăcere deja existentă.
4. Intranz. (Mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a nu îndeplini o obligație, o datorie; a se codi, a ezita.
5. Refl. A se dispensa de ceva; a se priva, a renunța. ♦
Tranz. A lua cuiva ceva de care are nevoie, a-l face să ducă lipsă de ceva; a priva. – Din
ngr. lípso (
viit. lui
lipó).lipsi (Dicționar de neologisme, 1986)LÍPSI s.n. Dans modern în măsura de 6/4, apărut la Leipzig; melodia acestui dans. [< germ.
Lipsi, cf.
Lipsia – denumire latinizantă pentru Leipzig].
lipsi (Marele dicționar de neologisme, 2000)LÍPSI s. m. dans modern în măsura de 6/4, apărut la Leipzig; melodia corespunzătoare. (< germ.
Lipsi, cf.
Lipsia /Leipzig/)
lipsi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lipsí (lipsésc, lipsít), vb. –
1. A nu fi, a nu se găsi. –
2. A suprima, a scoate. –
3. A absenta. –
4. A separa, a despărți. –
5. (Înv.) A se lăsa de. –
6. (
Refl.) A părăsi, a renunța la, a se priva de. –
Mr. lipsesc, lipsire. Gr. λείπω, aoristul ἔλειψα (Murnu 31; Meyer 247; Sandfeld 19), poate în parte prin intermediul
sl. lipsati (
cf. Miklosich,
Etym. Wb., 170; Berneker 723) care este din
sec. XIV (Mazon,
Mélanges Vendryès, 266);
cf. alb. lipsem, bg. lipsuvam. Sec. XVII.
Der. lipsă, s. f. (carență; absență; necesitate), postverbal (după Roesler 571, din
gr. λεĩψις); e dubletul lui
lipsis, s. f. (lipsă, carență),
sec. XVIII,
înv., direct din
ngr. λεĩψις (Gáldi 207);
lipsit, adj. (nerod, prost);
lipsință, s. f. (
înv., lipsă);
nelipsit, adj. (care se află pretutindeni). Miklosich,
Bulg., 126 crede că
bg. lipsuvam provine din
rom., ceea ce nu e sigur.
lipsi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lipsí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. lipsésc, imperf. 3
sg. lipseá; conj. prez. 3
să lipseáscă; imper. 2
sg. lipséștelipsi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LIPSÍ, lipsesc, vb. IV.
1. Intranz. A nu (mai)
fi, a nu (mai) exista, a nu se (mai) găsi (acolo unde în mod normal trebuia să se afle). ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva.
Ce-ți lipsește? 2. Intranz. (Despre oameni) A nu fi de față, a nu se găsi undeva într-un anumit moment; a absenta. ♦ (Mai ales la
imper.) A se da la o parte, a dispărea, a fugi.
3. Intranz. A fi nevoie de ceva, a mai trebui ceva, a nu ajunge, a fi neîndestulător. ◊
Expr. Puțin lipsește (sau
a lipsit) (ca) să (sau
că}... = cât pe-aici, aproape să...
Asta (sau
atâta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei perspective neplăcute, adăugată la o neplăcere deja existentă.
4. Intranz. (Mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a nu îndeplini o obligație, o datorie; a se codi, a ezita.
5. Refl. A se dispensa de ceva; a se priva, a renunța. ♦
Tranz. A lua cuiva ceva de care are nevoie, a-1 face să ducă lipsă de ceva; a priva. — Din
ngr. lípso (
viit. lui
lipó).
lipsì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lipsì v.
1. a fi lipsă:
lipsește ceva; 2. a priva:
era lipsit de ajutor 3. a fi absent:
a lipsit trei luni; 4. a peri dinaintea ochilor:
lipsește d’aci! 5. a renunța:
mă lipsesc.