lipsă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊
Loc. adv. (
Jur.)
În lipsă = în contumacie. ◊
Loc. prep. În (sau
din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește.
În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊
Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț.
A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent.
Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu.
3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva.
4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie.
5. (
Înv. și
reg.) Necesitate, trebuință. ◊
Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil.
Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [
Pl. și: (
înv.)
lipse] – Din
lipsi (derivat regresiv).
lipsă (Dicționaru limbii românești, 1939)lípsă f., pl.
e și
urĭ (ngr.
lipsis, d. vgr.
leipsis; bg.
lipsa. V.
eclipsă). Absența unuĭ lucru saŭ a uneĭ persoane:
lipsă de banĭ, de soldațĭ, de curaj, în lipsa mea a sosit el. Sărăcie:
a trăi în mare lipsă. Defect:
această carte, acest om are marĭ lipsuri. Nevoĭe, necesitate:
e mare lipsă de banĭ în pĭață. A fi lipsă (la apel), a fi absent (la apel).
A da pe cineva lipsă (la apel), a-l da, a-l anunța ca absent. Interj. de dispreț orĭ de dezgust:
lipsă de așa prietenĭ (adică: „de cît [!] așa prietenĭ, maĭ bine lipsă orĭ mă lipsesc de eĭ”)! V.
deficiență.lipsă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lípsă s. f.,
g.-d. art. lípsei; pl. lípsurilipsă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lipsă f.
1. absență de ce s’ar cere sau ar fi necesar;
2. neavere:
trăiește în mare lipsă; 3. trebuință, nevoie:
a avea lipsă de...; 4. absență:
în lipsa lui; 5. lacună, defect: are multe lipsuri. [Gr. bizantin LIPSIS]. ║ int. exprimă dispreț sau desgust:
lipsă de așa bogăție.lipsă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊
Loc. adv. (
Jur.)
În lipsă = în contumacie. ◊
Loc. prep. în (sau
din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din cauză că lipsește.
În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊
Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț.
A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent.
Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu.
3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva.
4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie.
5. (
înv. și
reg.) Necesitate, trebuință. ◊
Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil.
Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [
Pl. și: (
înv.)
lipse] — Din
lipsi (derivat regresiv).