liotă - explicat in DEX

liotă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
LÍOTĂ, liote, s. f. (Pop. și fam.) Grămadă, mulțime (de ființe), gloată. – Din bg., scr. lihota.

liotă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
líotă (líote), s. f. – Bandă, trupă, mulțime. – Var. lea(h)otă. Origine îndoielnică. După Candrea și Scriban, din bg., sb., rut. lihotá, pol. lichota „lucru inutil” sau „lucru rău”, din sl. lichŭ „inutil” (cf. Berneker 718); dar der. nu este clară. După Tiktin, din germ. med. ljute (› germ. Leute) „oameni”, care e și mai puțin sigur. Probabil trebuie pornit de la rădăcina expresivă leo-, cf. leoarbă, li(o)păi, leurdă, cu finala ca în pihotă.

liotă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
liotă, liote s. f. (pop.) grămadă, mulțime (de ființe), gloată

liotă (Dicționaru limbii românești, 1939)
líotă f., pl. e (bg. rut. lihotá, viclenie, prefăcătorie, pol. lichota, nevoĭe, nevoĭaș, d. vsl. lihŭ, de prisos [Bern. 1, 718]. Cp. cu piotă). Vest. Mold. sud. Iron. Mulțime, gloată, ceată, potaĭe, pojijie: o liotă de Arabĭ (ChN. 1, 242), de Jidanĭ, de copiĭ. – Și leáotă și leáhotă (ea dift.).

liotă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
líotă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. líotei; pl. líote

liotă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
liotă (leotă) f. ceată numeroasă: cu liota de copii după dânșii ISP. atâta leotă de lume ISP. [Cf. Mold. (Suceava) glàotă, copii (= gloată)].

liotă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
LÍOTĂ, liote, s. f. (Pop. și fam.) Grămadă, mulțime (de ființe), gloată. — Din bg., sb. lihota.