liotă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÍOTĂ, liote, s. f. (
Pop. și
fam.) Grămadă, mulțime (de ființe), gloată. – Din
bg.,
scr. lihota.liotă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)líotă (líote), s. f. – Bandă, trupă, mulțime. –
Var. lea(h)otă. Origine îndoielnică. După Candrea și Scriban, din
bg.,
sb.,
rut. lihotá, pol. lichota „lucru inutil” sau „lucru rău”, din
sl. lichŭ „inutil” (
cf. Berneker 718); dar
der. nu este clară. După Tiktin, din
germ. med. ljute (›
germ. Leute) „oameni”, care e și mai puțin sigur. Probabil trebuie pornit de la rădăcina expresivă
leo-, cf. leoarbă, li(o)păi, leurdă, cu finala ca în
pihotă.liotă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)liotă, liote s. f. (pop.) grămadă, mulțime
(de ființe), gloată
liotă (Dicționaru limbii românești, 1939)líotă f., pl.
e (bg. rut.
lihotá, viclenie, prefăcătorie, pol.
lichota, nevoĭe, nevoĭaș, d. vsl.
lihŭ, de prisos [Bern. 1, 718]. Cp. cu
piotă).
Vest. Mold. sud. Iron. Mulțime, gloată, ceată, potaĭe, pojijie:
o liotă de Arabĭ (ChN. 1, 242),
de Jidanĭ, de copiĭ. – Și
leáotă și
leáhotă (
ea dift.).
liotă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)líotă (
pop.,
fam.)
s. f.,
g.-d. art. líotei; pl. líoteliotă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)liotă (leotă) f. ceată numeroasă:
cu liota de copii după dânșii ISP.
atâta leotă de lume ISP. [Cf. Mold. (Suceava)
glàotă, copii (=
gloată)].
liotă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÍOTĂ, liote, s. f. (
Pop. și
fam.) Grămadă, mulțime (de ființe), gloată. — Din
bg.,
sb. lihota.