limbaj (Supliment la Dicționarul explicativ al limbii române, 1988 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))LIMBÁJ s. n. (
Inform.) Sistem de caractere și simboluri folosit în programare.
limbaj (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LIMBÁJ, limbaje, s. n. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbă, grai.
2. Limba unei comunități umane istoricește constituită.
3. Mod specific de exprimare a sentimentelor și a gândurilor în cadrul limbii comune sau naționale. ◊
Limbaj comun =
a) fel de a se exprima simplu, nepretențios; limbă obișnuită;
b) mijloc, bază de înțelegere. ♦
Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc.
4. (
Inform.) Sistem de caractere și simboluri folosit în programare. [
Pl. și:
limbajuri] –
Limbă +
suf. -aj (după
fr. langage).limbaj (Dicționar de neologisme, 1986)LIMBÁJ s.n.1. Procesul de exprimare, de comunicare a ideilor și a sentimentelor prin mijlocirea limbii. ♦ Sistem de semne servind pentru comunicarea informațiilor. ◊
Limbaj formalizat = limbaj artificial, alcătuit dintr-un sistem de semne convenționale.
2. Limbă. ♦ Mod de exprimare. ◊
Limbaj artistic = modalitate de comunicare specifică artei. ♦ (
Fig.) Orice mijloc de exprimare a ideilor, a sentimentelor. [Pl.
-je, -juri, var.
limbagiu s.n. / cf. it.
linguaggio, fr.
langage].
limbaj (Marele dicționar de neologisme, 2000)LIMBÁJ s. n. 1. proces de comunicare a ideilor și sentimentelor prin mijlocirea limbii ◊ (inform.) sistem de caractere și simboluri folosit în programare. ♦ ~ formalizat = limbaj artificial, dintr-un sistem de semne convenționale. 2. limbă. ◊ fel caracteristic de exprimare. ◊ (fig.) orice mijloc de exprimare a ideilor, a sentimentelor. (după fr.
langage)
limbaj (Dicționaru limbii românești, 1939)*limbáj1 n., pl.
e (d.
limbă după fr.
langage). Graĭ, limbă, vorbire, întrebuințarea vorbeĭ p. a exprima ideile. Orĭce mijloc de a exprima cugetarea orĭ sentimentu. Stil:
limbaj figurat, naiv. Mod particular de a vorbi după starea saŭ profesiunea sa:
limbaju marinarilor, studenților. Voce, strigăt, cîntec de animal. V.
argot.limbaj (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)limbáj s. n.,
pl. limbájelimbaj (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)limbaj n. limbă vorbită sau scrisă (= fr.
langage).
limbaj (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LIMBÁJ, limbaje, s. n. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbă, grai.
2. Limba unei comunități umane istoricește constituita.
3. Mod specific de exprimare a sentimentelor și a gândurilor în cadrul limbii comune sau naționale. ◊
Limbaj comun =
a) fel de a se exprima simplu, nepretențios; limbă obișnuită;
b) mijloc, bază de înțelegere. ♦ Sistem de semne, socialmente codificate, care nu fac apel la cuvinte sau la scriere.
Limbajul surdo-muților. ♦
Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc.
4. Mod de folosire a unei limbi, în special a lexicului, specific anumitor profesii, grupuri sociale etc.
5. (
Inform.) Sistem de caractere și simboluri folosit în programare. [
Pl. și:
limbajuri] —
Limbă +
suf. -aj (după
fr. langage).