lighioană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LIGHIOÁNĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦
Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦
Spec. Insectă, gâză (vătămătoare).
2. Fig. Termen injurios dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [
Var.:
lighioáie s. f.] – Din
sl. legeonŭ.lighioană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lighioánă (lighioáne), s. f. – Bestie, animal, dihanie. –
Var. lighioaie. Deformare populară a lui
leghion, s. n. (
înv., legiune), din
ngr. λεγεών (Tiktin; Candrea), parțial prin intermediul
sl. legeonŭ. Pl. leghioae „legiuni” există încă de la Dosoftei (
sec. XVII); de la el s-a format
sing. regresiv reprezentat de
var. Alte explicații sînt fantastice: din
ngr. ἄλογα εϊνα „vietăți mici” (Cihac, II, 669) sau în loc de *
lighian ‹
libian (Bogrea,
Dacor., IV, 828). Semantismul se explică prin înțelesul intermediar de „demon”, plecînd de la expresia
leghioane de draci, frecventă în literatura religioasă.
lighioană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lighioánă (
pop.)
(-ghi-oa-) s. f.,
g.-d. art. lighioánei; pl. lighioánelighioană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lighioană f.
1. animal, mai ales necurat:
lighioane de pureci; fig.
lighioanele astea fățarnice ce se numesc oameni AL.;
2. calificativ dat popoarelor străine și dușmane;
3. în Oltenia: păsări de curte. [
Lighioană, adică legiune de demoni, e unul din numele necuratului: termenul e luat din Sf. Scriptură:
leghionul dimonilor].
lighioană (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LIGHIOÁNĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦
Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦
Spec. Insectă, gâză (vătămătoare).
2. Fig. Epitet dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [
Var.:
lighioáie s.f] — Din
sl. legeonŭ.