licări (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LICĂRÍ, pers. 3
licărește, vb. IV.
Intranz. 1. A răspândi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente.
2. A sclipi, a luci [
Prez. ind. pers. 3
sg.:
lícăre. –
Var.:
licurá vb. I,
licurí vb. IV] –
Et. nec.licări (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)licărí (-résc, licărít), vb. – A luci, a scînteia. –
Var. licuri, licura. Probabil din
lucoare; rezultatul *
lucuri s-ar fi disimilat, în formă mai puțin clară,
cf. licurici. După Pascu,
Arhiva, 1905, 130 și Pascu, I, 111, din
lat. *
luculĭre; după Tiktin și Scriban, legat de
lat. lucēre. Conform ipotezei improbabile a lui Pușcariu,
Dacor., IV, 735-8,
cf. REW 5079a, dintr-un
lat. *liquorāre, pentru
liquere; după Herzog,
Dacor., V, 493, din
sl. likŭ „roată”. –
Der. licărit (
var. licăriș, licuriș),
s. n. (scînteiere);
licăritor, adj. (scînteietor);
licăr, s. n. (scînteiere), pare o creație personală a lui Cezar Petrescu.
licări (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)licărí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. licăréște, imperf. 3
sg. licăreá; conj. prez. 3
să licăreáscălicărì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)licărì v.
1. a luci;
2. a da puțină lumină. [Dintr’un primitiv
lic (v.
licurì), de unde și
alicì].
licări (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LICĂRÍ, pers. 3
licărește, vb, IV.
Intranz. 1. A răspândi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente.
2. A sclipi, a luci. [
Prez. ind. pers. 3
sg.:
licăre. —
Var.:
licurá vb. I,
licurí vb. IV] —
Et. nec.