leșin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEȘÍN, leșinuri, s. n. 1. Pierdere subită și trecătoare a cunoștinței, fără oprirea inimii și a mișcărilor respiratorii, provocată de o anemie a creierului, ca urmare a unei stări maladive, a unor eforturi fizice mari, a unei emoții puternice etc.; lipotimie.
2. Stare de slăbiciune mare, de lipsă de putere, de vlagă, provocată de foame, de sete etc.; sfârșeală. [
Acc. și
léșin] – Din
leșina (derivat regresiv).
leșin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) leșín (vest) și
léșin (est) n., pl.
urĭ (d.
a leșina). Sincopă, perderea [!] cunoștințeĭ în urma uneĭ marĭ emoțiunĭ saŭ slăbicĭunĭ:
a-țĭ veni leșin de rîs, de foame.leșin (Dicționaru limbii românești, 1939)2) leșín (vest) și
léșin (est), a
-á v. tr. (lat.
*laesionare, a vătăma, d.
laesio, leziune. La început s´a zis
a *leșuna, ca
a cășuna, a mișuna, apoĭ
a leșina, ca
a tușina, pin [!] diferite influențe).
Vechĭ. Vatăm:
plămîile leșinatu-ĭ-o (Marian, Desc. 207).
Vest. Mă leșină la stomah, simt leșin (
mă leșíe) la stomah [!] (de foame, de multă dulceață):
mĭerea multă te leșină la stomah. V. intr. Perd [!] cunoștința după o mare emoțiune, durere orĭ slăbicĭune:
a leșina de frică, de foame. A leșina de rîs, a muri de rîs, a rîde din toată inima.
leșin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)leșín s. n.,
pl. leșínurileșin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)leșin n. stare în care cineva își pierde cunoștința:
i-a venit leșin.leșin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEȘÍN, leșinuri, s. n. 1. Pierdere subită și trecătoare a cunoștinței, caracterizată prin rărirea bătăilor inimii și a mișcărilor respiratorii și cauzată de scăderea bruscă a irigației cerebrale; lipotimie.
2. Stare de slăbiciune, de lipsă de putere, de vlagă, provocată de foame, de sete etc.; sfârșeală. [
Acc. și:
léșin] — Din
leșina (derivat regresiv).