leurdă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEÚRDĂ, leurde, s. f. Plantă erbacee bulboasă comestibilă din familia liliaceelor, cu flori albe ca zăpada, cu miros și gust de usturoi
(Allium ursinum). [
Pr.:
le-ur-. –
Var.:
leórdă s. f.] –
Cf. bg. levurda.leurdă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)léurdă s. f. – Varietate de usturoi sălbatic (Allium ursinum). Origine necunoscută. S-a încercat explicarea acestui cuvînt prin intermediul
alb. hudërë „usturoi” (Cihac, II, 718; Philippide, II, 719; Rosetti, II, 118); dar această ipoteză pare insuficientă. După Diculescu,
Elementele, 434, dintr-un
gr. *λεβυρήδης cu
suf. -
ida; după Scriban, în legătură cu
lat. luridus. Der. par să arate că sensul primar nu este cel de „usturoi”, ci cel de „pădure mlăștinoasă”, cum sînt cele în care crește în mod spontan această plantă; din această cauză e posibil să ne gîndim la o origine expresivă:
leurdă ar putea fi o
var. a lui
leopă, leoarbă, leoarcă, cu sensul de „loc unde bolborosește”. –
Der. leurdeasă, s. f. (pădure);
leurdar, s. m. (tîlhar). – Din
rom. provine
rut. levurda.leurdă (Dicționaru limbii românești, 1939)léurdă f., pl.
e (cp. cu lat.
lúridus, -da, livid. Cp. și cu
cald și
urdă). O plantă liliacee cu florĭ albe ca zăpada și cu miros de usturoĭ și care crește pin [!] pădurile umede și umbroase (
allium ursinum).
Prov. Pe unde a mîncat lupu leurdă, și după zece anĭ miroase, aluziune la amintirile amorurilor trecute. – E și un sat lîngă Btș., numit
Lévirda la Nec. și e și un nume de fam.
Lévîrdă (rut.
lévurda vine d. rom.).
leurdă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)LEÚRDĂ (
cuv. autohton)
s. f. Plantă erbacee perenă din familia liliaceelor, înaltă de 10-50 cm, având frunze ovat-lanceolate cu două nervuri paralele, flori albe grupate într-o inflorescență umbeliformă și fruct-capsulă, cu o singură sămânță în fiecare lojă (
Allium ursinum); toată planta are miros de usturoi. Este răspândită în Europa. Se folosește ca atare în alimentație și în medicina umană și veterinară.
leurdă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!leúrdă (le-ur-) s. f.,
g.-d. art. leúrdei; pl. leúrdeleurdă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)leurdă f. plantă cu florile albe ca zăpada și cu mirosul tare de usturoiu (
Allium ursinum). [Origină necunoscută].
leurdă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEÚRDĂ, leurde, s. f. Plantă erbacee bulboasă comestibilă din familia liliaceelor, cu flori albe, cu miros și gust de usturoi
(Allium ursinum). [
Pr.:
le-ur-. –
Var.:
leórdă s. f.] —
Cf. bg. levurda.