leucă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ◊
Expr. A fi lovit (sau
bătut, pălit, trăsnit)
cu leuca (în cap) =
a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot;
b) a fi beat. – Din
bg. levka.