leușor(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) LEUȘÓR1,leușori, s. m. Diminutiv al lui leu1; leuț1. [Pr.: le-u-. – Pl. și: leișori] – Leu1 + suf. -ușor.
leușor(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) LEUȘÓR2,leușori, s. m. Diminutiv al lui leu2; leuț2. [Pr.: le-u-. – Pl. și: leișori] – Leu2 + suf. -ușor.
leușor(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) !leușór (pop.) (le-u-) s. m., pl. leușóri
leușor(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) LEUȘÓR2,leușori, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui leu2; leuț2. [Pr.: le-u-. — Pl. și: leișori] — Leu2 + suf. -ușor.
leușor(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) LEUȘÓR1,leușori, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui leu1; leuț1. [Pr.: le-u-. — Pl. și: leișori] — Leu1 + suf. -ușor.