lele (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÉLE s. f. 1. Termen de respect cu care se adresează la țară un copil sau o persoană mai tânără unei femei în vârstă sau cu care vorbește despre ea; leică
1. ♦ (În poezia populară) Femeie (tânără) iubită; mândră.
2. Femeie rea sau imorală. ◊
Expr. Fecior (sau
pui, fiu) de lele = om șmecher, șiret, ticălos.
A umbla frunza (sau
în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba. – Din
bg. lelja.lele (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))LÉLE s. f. 1. Termen de respect, cu care se adresează, la țară, un copil sau o persoană mai tânără unei femei mai în vârstă. ♦ (În poezia populară) Femeie tânără; iubită.
2. Femeie cu purtări rele. ◊
Expr. Fecior (sau
pui, fiu) de lele = șmecher, șiret, ticălos.
A umbla frunza (sau
în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba. –
Bg.,
sb. lelja.lele (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)léle s. f. –
1. Denumire care se dă mătușilor, surorilor mai mari și, în general, tuturor femeilor, dar să nu fie bătrîne. –
2. Titlu pe care uneori îl dă îndrăgostitul tinerei căreia îi face curte. –
3. Femeie stricată, desfrînată. –
Mr. lele, lală, mod de adresare pentru unchi sau văr. Creație expresivă din limbajul copiilor (DAR; Iordan,
BF, IX, 150), comună unui mare număr de idiomuri:
cf. gr. λαλά „bunică”, λαλᾶς „bunic”,
alb. lala „mătușă”,
lale „unchi”,
ljaljë „titlu de curtoazie, în general”;
tc. lela „doamnă”,
lolo „prostituată”;
sl. (
bg.)
lĕlja „mătușă”,
bg. lelĕk „unchi”;
genov. lalla „mătușă”;
sp. lela „doamnă; stăpînă”. E puțin probabilă
der. din
sl., susținută de Miklosich,
Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; și Conev 58; și mai puțin chiar cea din numele
Leila (Roesler 597). Este un cuvînt de uz comun (ALR, I, 164).
Der. lelică, lică, leliță, s. f. (
dim. al lui
lele);
lea, s. f. (haplologie din
lelea), se folosește numai cu numele propriu,
cf. bg. le, ljo „exclamație pentru a se adresa unei femei”;
leică, s. f. (
dim. de la
lele), cu
suf. -
că, cf. maică, sau direct din
sl.,
cf. bg. lĕlka „cumnată”,
rut. leljka „mătușă”. – Din
rom. pare a proveni
țig. lele (Wlislocki 100).
lele (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)léle (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. léleilele (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lele f.
1. titlu ce se dă la țară unei surori sau femei mai în vărstă (diminutiv:
leliță și
leică);
2. iubită:
fecior de lele, bastard;
în dorul lelii, într’o doară:
plecă și el cam în dorul lelii ISP. [Bulg. LELE, mătușă (cf. gr. mod.
lalà, mătușă și turc.
lolò, lele); v.
dadă; scurtat
lea, diminutiv
leică =
leleică)].
lele (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÉLE s. f. (
Pop.)
1. Termen de respect cu care se adresează la țară un copil sau o persoană mai tânără unei femei în vârstă sau cu care vorbește despre ea; leică
1. ♦ (în poezia populară) Femeie (tânără) iubită; mândră.
2. Femeie rea sau imorală.
Ar Expr. Fecior (sau
pui, fiu)
de lele = om șmecher, șiret, ticălos.
A umbla frunza (sau
în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba. — Din
bg. lelja.