lege (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÉGE, legi, s. f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui.
II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ◊
Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului.
Omul legii =
a) reprezentant al autorității de stat;
b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale.
Om de lege = jurist, avocat. ◊
Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊
Loc. adv. După lege = just, legal.
În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊
Expr. Vorba (sau
cuvântul cuiva)
e lege = vorba lui se respectă cu strictețe.
Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade.
(Nu) e lege = (nu) este neapărat așa.
În numele legii, formulă întrebuințată atunci când se invocă autoritatea legală.
În baza legii = în conformitate cu prevederile legale.
2. (
Pop.) Proces, judecată.
3. Legalitate, constituționalitate.
III. Religie, credință. ◊
Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊
Expr. În legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Din
lat. lex, legis.lege (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lége (légi), s. f. –
1. Putere, autoritate. –
2. Normă, regulă. –
3. Regulă divină. –
4. Religie, credință, confesiune. –
5. Drept. –
6. Justiție, tribunal. –
7. Sentință, decizie judecătorească. –
Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu,
Hlr., 192; Pușcariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR),
cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646),
it. legge, prov.,
port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de „religie” este vechi
rom.,
cf. sp. ley „religie, credință”,
gal. lei „fidelitate”,
fr. loi „religie”; de aceea nu se susține ipoteza lui Șeineanu,
Semasiol., 77, care explică acest sens din
rom. prin
sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentințe), cu
suf. -
ui; legiuire, s. f. (legislație; dispoziție legală, normă; justiție; litigiu);
nelegiuire, s. f. (injustiție; crimă, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate);
legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat);
nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard);
legiuitor, adj. (legislativ);
legiuitor, s. m. (legislator).
Der. neol. legal, adj., din
fr. légal; nelegal (
var. ilegal),
adj.;
ilegalitate, s. f.;
legalmente, adv.;
legaliza, vb.;
legifera, vb.;
legislați(un)e, s. f.;
legislativ, adj.;
legislator, s. m.;
legislatură, s. f.;
legist, s. m.;
legitim, adj.;
nelegitim (
var. ilegitim),
adj.;
legitimitate, s. f.;
legitima, vb.;
legitimați(un)e, s. f.;
legitimist, adj., toate din
fr.lege (Dicționaru limbii românești, 1939)lége f. (lat.
lex, légis, lege, religiune; it.
legge, pv. pg.
lei, fr.
loi, cat.
lley, sp.
ley). Actu pin [!] care autoritatea suverană regulează, ordonă, permite saŭ apără:
legea e rațiunea omenească care guvernează popoarele, a promulga o lege. Totalitatea acestor acte:
nimenea nu e considerat că nu știe legea. Principiĭ imutabile care regulează ordinea lumiĭ fizice:
legile greutățiĭ. Oare-care obligațiunĭ ale viețiĭ morale:
legile onoriĭ [!], ale politețiĭ. Putere, autoritate:
legea celuĭ maĭ tare, regulă, principiŭ:
legile limbiĭ. Religiune, credință (Pop.):
legea creștinească, pe legea mea! Obiceĭ, mod de a trăi, de a lucra:
lasă-l să lucreze´n legea luĭ! Lege naturală, regule [!] de purtare fundate chear [!] pe natura omuluĭ și a societățiĭ.
Legea divină (Teol.) preceptele pe care Dumnezeŭ le-a dat oamenilor pin [!] revelațiune.
Legea morală, legea care ne ordonă să facem bine și să evităm rău.
Legea civilă, legea care regulează drepturile private ale cetățenilor între eĭ.
Legea veche, religiunea luĭ Moĭse.
Legea noŭă, creștinizmu [!].
Legea marțială, care autorizează întrebuințarea forțeĭ armate în anumite caturĭ, maĭ ales în caz de revoluțiune.
Legile războĭuluĭ, totalitatea regulelor [!] pe care anumite state și le-aŭ impus să le observe în modu lor de a face războĭ.
A-țĭ face o lege din onoare ș. a., a-țĭ impune obligațiunea de a nu viola onoarea ș. a.
A lua lege (saŭ
a lua legea țăriĭ), a recurge la judecata megiașilor, a căror hotărîre era suverană (Giur. 40-42).
Lege peste lege, judecarea din noŭ a unuĭ proces pintr´un [!] îndoit număr de megiașĭ care să desființeze hotărîrea precedentă.
Legea luĭ Lynch, obiceĭu poporuluĭ în Statele Unite de a-ĭ ucide pe loc pe criminalĭ.
În lege, curat, adevărat, de-a binele, realmente, în regulă:
acesta-ĭ nebun în lege. Pe legea mea (mold. fam. și
premelége, adv. făcut din
pre a mea lege), zăŭ, mă jur!
lege (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)lége, -i, (leje), s.f. – Judecată (sens arhaic): „Îl dau la lejă” (ALR 1973: 739). – Lat. lex, legis (DEX).
lege (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lége s. f.,
g.-d. art. légii; pl. legilege (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lege f.
1. act al autorității supreme care regulează, permite sau interzice;
2. totalitatea legilor:
în numele legii; 3. obligațiunile vieții civile:
legile societății; 4. principii invariabile cari regulează ordinea lumii fizice:
legile naturei; legea naturală, îndatorirea de a nu face altuia ceea ce n’am vrea să ni se facă nouă;
legea divină, precepte pozitive date prin revelațiune;
Legea veche, Vechiul Testament;
5. pop. religiune, confesiune religioasă:
păgâne, râzi de lege cu un râs neomenos ? AL.;
6. credință:
pe legea mea! 7. obiceiu (vorbind de lucruri profane):
tăia cum știa el în legea lui să taie ISP. [Lat. LEGEM; pentru sensul 5, cf. pe inscripțiuni IN LEGE SANCTA CHRISTIANA].
lege (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÉGE, legi, s. f. I. Regulă imperativă stabilită de autoritatea supremă. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. ◊
Lege fonetică = modificare regulată a unui sunet de-a lungul evoluției unei limbi.
II. 1. (
Jur.) Act normativ care emană de la organul legislativ al statului și prin care simt reglementate anumite relații sociale;
p. gener. orice act normativ. ◊
Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului.
Lege fundamentală = constituție.
Omul legii =
a) reprezentant al autorității de stat;
b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale.
Om de lege = jurist, avocat. ◊
Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊
Loc. adv. După lege = just, legal.
În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊
Expr. Vorba (sau
cuvântul cuiva)
e lege = vorba lui se respectă cu strictețe.
Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade.
(Nu) e lege = (nu) este neapărat așa.
În numele legii, formulă folosită atunci când se invocă autoritatea legală.
În baza legii = în conformitate cu prevederile legale.
2. (
Pop.) Proces, judecată.
3. Legalitate; constituționalitate.
III. Religie, credință. ◊
Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊
Expr. în legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. —
Lat. lex, legis.