leș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEȘ1, leșuri, s. n. Cadavru, hoit, stârv. – Din
tc. leș.leș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEȘ2 s. m. v. leah.leș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)leș (-șuri), s. n. – Cadavru, rămășiță pămîntească. –
Mr. leșe, leșă. Tc. leș (Miklosich,
Türk. Elem., II, 119; Berneker 703; Lokotsch 1306; Tiktin; Philippide, II, 719),
cf. ngr. λέσι,
alb. lješ, bg. leš. Miklosich,
Slaw. Elem., 10, crede că ar fi un cuvînt indigen; Philippide,
Principii, 148, pornea în mod echivoc de la
lat. lixium.leș (Dicționaru limbii românești, 1939)1) leș n., pl.
urĭ (turc.
leš, d. pers.
laše, laš; ngr.
lési, bg. sîrb.
leš).
Rar. Hoĭt, cadavru.
leș (Dicționaru limbii românești, 1939)2) leș și
aléș n., pl.
urĭ (ung.
les, pîndă. V.
leșuĭesc 1).
Vechĭ. Pîndă:
a se pune în leș orĭ
aleș (a leș). Azĭ. Trans.
Aleș, leșnic, crîsnic (de prins pește) și
leș, locu rămas gol după ce s´a tăĭat pădurea (pin [!] aluz. la locu gol pe care ți-l facĭ în prejur [!] cînd te puĭ la pîndă în tufiș). V.
ambuscadă.leș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)leș, -i, (leah), s.m. – Polonez: „La lumina stelelor / Trece-om munții leșilor” (Bârlea 1924: 87). – Din leah „polonez” (< ucr. ljach).
leș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)leș s. n.,
pl. léșurileș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)leș n. cadavru:
leșurile plutesc pe rîuri BĂLC. [Turc. LEȘ].
leș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEȘ1, leșuri, s. n. Cadavru, hoit, stârv. — Din
tc. leș.leș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEȘ2 s. m. v. leah.