laviță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÁVIȚĂ, lavițe, s. f. Scândură lată fixată pe țăruși de-a lungul unui perete în casele țărănești, pe care se stă. ♦ Bancă fixată afară (la poarta caselor țărănești). ♦ (Rar) Scândură pe care se șade în căruță, în sanie. [
Var.:
láiță s. f.] – Din
bg. lavica.laviță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)láviță (lávițe), s. f. – Pat de scînduri, culcuș. –
Var. laiță. Sl. (
bg.)
lavica (Miklosich,
Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 166; Conev 62; DAR),
cf.,
sb. lavic, ceh. lavice, pol. ławica, țig. lavica. –
Var., din
bg. lajca (Scriban). –
Der. la(v)icer, s. n. (covor mic pentru mobilă sau bănci).
laviță (Dicționaru limbii românești, 1939)láviță f., pl.
e și (vest)
lăvițĭ (vsl.
lavica, dim. d.
lava, bancă; bg.
lávica, poliță; rut.
láva, lávka, pol.
lawica, ceh.
lavice, laviță). Pat de scîndurĭ neacoperit cu nimica saŭ acoperit numaĭ cu un lăvicer.
Acest copil e slab parc´c´ar fi supt la lăvițĭ (Munt.), e foarte slab. – Și
láiță (bg. dial.
laĭca).
laviță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)láviță, s.f. – v. laiță.
laviță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)láviță s. f.,
g.-d. art. láviței; pl. lávițelaviță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)laviță (laiță) f.
1. pat țărănesc cu picioarele băgate în pământ;
2. Tr. patașcă. [Slav. LAVIȚA, scaun].
laviță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÁVIȚĂ, lavițe, s. f. Scândură lată fixată pe țăruși de-a lungul unui perete în casele țărănești, pe care se stă. ♦ Bancă fixată afară (la poarta caselor țărănești). ♦ (Rar) Scândură pe care se stă în căruță, în sanie. [Var.:
láiță s. f.] — Din
bg. lavica.