laur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÁUR, lauri, s. m. 1. Dafin. (La
pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeții, oratorii);
fig. glorie, victorie. ◊
Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru.
A se culca pe lauri = a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe.
2. Arbust cu frunze persistente și lucioase, cu flori mici și cu fructe roșii (
Ilex aquifolium).
3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă; ciumăfaie (
Datura stramonium). ◊
Expr. (
Fam. în fraze interogative sau exclamative)
Am mâncat laur(i) sau
doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. –
Lat. laurus.laur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)láur (láuri), s. m. –
1. Plantă, Datura stramonium. –
2. Dafin (Laurus nobilis).
Lat. laurus (Candrea-Dens., 967; REW 4943; DAR),
cf. it. alloro, prov. laur, fr. (
laurier),
sp.,
port. (
laurel). Al doilea sens este împrumut cult.
laur (Dicționaru limbii românești, 1939)láur m. (lat.
laurus, it.
alloro, vfr.
lor, [nfr.
laurier], pv.
laur [sp. pg.
laurel], pg.
lauro). Datură (numită și
laur porcesc).
A fi mîncat laur, a fi înebunit.
Neol. Dafin, un arbore perpetuŭ verde, simbol al gloriiĭ.
Fig. Pl. Glorie:
a te acoperi de laurĭ, a repurta laurĭ. A te culca pe lauriĭ dobîndițĭ, a nu maĭ lucra după ce aĭ obținut succes.
laur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)láur s. m.,
pl. láurilaur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)laur m. plantă ale cării grăunțe mâncându-le omul, începe să tremure și înnebunește (
Datura stramonium):
ce, ai mâncat laur? [Lat. LAURUS, dafin, nume dat unui arbust ale cărui foi aduc întru câtva cu ale dafinului].
laur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)laur m.
1. numele științific al dafinului;
2. fig. pl. simbolul victoriei, glorie dobândită prin arme sau prin poezie:
laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier EM.
laur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÁUR, lauri, s. m. 1. Dafin. ♦ (La
pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeții, oratorii);
fig. glorie, victorie. ◊
Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru.
A se culca pe lauri = a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe.
2. Arbust cu frunze persistente și lucioase, cu flori mici și cu finețe roșii (
Ilex aquifolium). 3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă; ciumăfaie
(Datura stramonium). Expr. (
Fam.; în fraze interogative sau exclamative)
Am mâncat laur(i) sau
doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. —
Lat. laurus.