laringe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LARÍNGE, laringe, s. n. (
Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din
it. laringe. Cf. fr. larynx.laringe (Dicționar de neologisme, 1986)LARÍNGE s.n. Organ situat în partea superioară a traheii, unde se găsesc coardele vocale. [Pl. invar., var.
larinx s.n. / < it.
laringe, cf. fr., gr.
larynx].
laringe (Marele dicționar de neologisme, 2000)LARÍNGE s. n. partea superioară a traheii, organ al fonației. (< it.
laringe)
laringe (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)LARÍNGE (‹
it.)
s. n. Organul esențial al fonației, care produce vocea cu ajutorul coardelor vocale. Reprezintă primul segment al căilor respiratorii, fiind un conduct aerian, interpus între faringe și trahee, în partea mediană și anterioară a gâtului, format din mai multe cartilaje articulate între ele și puse în mișcare de un aparat muscular complex. Orificiul superior al
l., denumit
glotă, este închis în momentul deglutiției de
epiglotă. Sin. (
pop.)
beregată.laringe (Dicționaru limbii românești, 1939)*larínge n., pl. tot așa, ca
meninge și
faringe (vgr.
larygx, láryggos, m.).
Anat. Organu esențial al vociĭ (gîtu, gîtleju), format din maĭ multe pĭese mobile unele peste altele, în partea de sus a traheiĭ artere:
cea maĭ mică iritațiune a laringeluĭ provoacă tuse. – Și
larinx, pl.
urĭ.laringe (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)larínge s. n.,
pl. laríngelaringe (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LARÍNGE, laringe, s. n. (
Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. — Din
it. laringe. Cf. fr.larynx.