lacat (Dicționaru limbii românești, 1939)
lacát (Mold. sud) și lácăt (vest) n., pl. e, și lacátă (Mold. nord) f., pl. lăcățĭ (ung. lakat [de unde și sîrb. lokot, nsl. lókat. loket], d. it. lucchetto, care vine d. fr. loquet, rătez, clanță, dim. d. vfr. loc, engl. lock, lacat, ol. luiken, got. lukan, a încuĭa. Rut. [d. rom.] lakáta, ngr. [d. it. lukéton]). Încuĭetoare atîrnată de belcĭuge la o ușă și care se închide și se deschide cu ajutoru uneĭ cheĭ. A fi cheĭa și lacătu, a fi stăpîn care păstrează și împarte bunătățile (a avea pînea [!] și cuțitu). A pune lacăt guriĭ, a-țĭ stăpîni vorba.