lăfăĭ - explicat in DEX

lăfăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
LĂFĂÍ, lăfăiesc, vb. IV. Refl. 1. A sta comod pe ceva sau undeva, întinzându-și corpul în voie. 2. A trăi comod, în belșug; a huzuri, a se desfăta. [Prez. ind. și: lắfăi] – Din magh. leffenni „a bălăbăni, a atârna”.

lăfăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!lăfăí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se lắfăie, imperf. 3 sg. se lăfăiá; conj. prez. 3 să se lắfăie

lăfăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
LĂFĂÍ, lăfăiesc, vb. IV. Refl. 1. A sta comod pe ceva sau undeva, întinzându-și corpul în voie. 2. A trăi comod, în belșug; a huzuri, a se desfăta. [Prez ind. și: lăfăi] — Din magh. leffenni „a bălăbăni, a atârna”.

lăfăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
lắfăĭ și -ĭésc (mă) v. refl. (cp. cu nsl. lâjhati se, a hoĭnări). Iron. Șed întins (tologit, trîntit): sătulu se lăfăĭa pe canapea. Fig. Mă răsfăț: a te lăfăi în parale.

lăfăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
lăfăì v. Mold. a ședea întins cu ifos: se lăfăe pe o canapea. [Ceh. LAHATI, a culca].