lăbărța (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LĂBĂRȚÁ, lăbărțez, vb. I.
Refl. (Adesea
fig.) A se lărgi excesiv, a se deforma; a se întinde în lături. –
Et. nec.lăbărța (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lăbărțá (lăbărțéz, lăbărțát), vb. refl. – A decădea, a se prăbuși, a ceda, a-și pierde forma îmbrăcămintea sau încălțămintea purtată prea mult. Origine expresivă. Pare a fi o
var. a lui
dăbălăza, prin intermediul unei
var. (de)-lăbăza, cu infixul
r, ca și în alte cazuri de creații spontane, (
cf. hîra-hîrța, hanță-handră, fleață-fleoarță etc.).
Cf. sb. labrcnuti „a valora puțin”, care, de asemenea, pare de origine expresivă. După Cihac, II, 163, pus în legătură cu
sb. labrnja „rît”. DAR propune un
der. puțin probabil de la
bîrță cu
pref. re- (
cf. Dacor., III, 818); și Scriban leagă pe
lăbărța cu
bălți. –
Der. lăbărțătură.lăbărța (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lăbărțá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
lăbărțeázălăbărța (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LĂBĂRȚÁ, lăbărțez, vb. I.
Refl. (Adesea
fig.) A se lărgi excesiv, a se deforma; a se întinde în lături. —
Et. nec.