koine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)KOINÉ s. f. (
Lingv.) Variantă lingvistică ce servește comunicării între vorbitori de dialecte sau graiuri diferite; limbă comună (
b). – Din
fr. koiné.koine (Dicționar de neologisme, 1986)KOINÉ s.n. v.
coine.
koine (Marele dicționar de neologisme, 2000)KOINÉ s. f. / s. n. limbă comună grecească, formată din sec. IV-III a. Chr. pe baza dialectului atic. ◊ (astăzi) limbă comună, supralocală. (< fr., gr.
koiné)
koine (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)KOINÉ (‹
fr.;
gr. koinê dialectos „limbă comună”)
s. f. (
LINGV.)
1. Dialect atic incluzând elemente ioniene, care a devenit limba comună a întregii lumi grecești în epoca elenistică și romană.
2. Variantă lingvistică ce servește comunicării între vorbitori de dialecte sau graiuri diferite.
koine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!koiné (koi-) s. f.koine (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)KOINÉ s. f. (
Lingv.) Variantă lingvistică ce servește comunicării între vorbitori de dialecte sau graiuri diferite; limbă comună
(b). — Din
fr. koine.