chimă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chímă (-me), s. f. – Germen, sămînță.
Sb. kima (DAR) sau din
germ. Keim, prin intermediul
săs. kim (Lacea,
Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide,
Principii, 138, încercase să-l explice prin
gr. ϰῦμα (
cf. ciumă) ipoteză acceptată de Bogrea,
Dacor., II, 654. –
Der. chimiță, s. m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un
dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea și DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită șotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, și nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul
Chimiță, astfel încît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).