jurui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JURUÍ1, juruiesc, vb. IV.
Tranz. (
Înv. și
reg.) A făgădui, a promite în mod solemn. ◊ A făgădui ca soț (sau soție). ◊
Refl. A se lega prin jurământ. – Din
magh. gyürüzni „a logodi”.
jurui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JURUÍ2, juruiesc, vb. IV.
Tranz. (Rar) A face să se rotească, să se învârtească în cercuri. –
Jur2 +
suf. -ui.jurui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)juruí (a ~) (
înv.,
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. juruiésc, imperf. 3
sg. juruiá; conj. prez. 3
să juruiáscăjurui (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)juruí v.
1. a promite solemn:
juruiește-i cerul și pământul CR.;
2. a se devota. [V.
jurà].
jurui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JURUÍ1, juruiesc, vb. IV.
Tranz. (
înv. și
reg.) A făgădui, a promite în mod solemn. ♦ A făgădui ca soț (sau soție). ♦
Refl. A se lega prin jurământ. — Din
magh. gyürüzni „a logodi”.
jurui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JURUÍ2, juruiesc, vb. IV.
Tranz. (Rar) A face să se rotească, să se învârtească în cercuri. —
Jur2 +
suf. -ui.