isprăvi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ISPRĂVÍ, isprăvesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A duce sau a ajunge până la sfârșit, a face să fie sau a fi gata; a (se) termina, a (se) sfârși, a (se) mântui; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ◊
Loc. adv. Pe isprăvite = aproape de sfârșit, pe sfârșite. ◊
Expr. (
Tranz.)
Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă!
Isprăvește odată! = taci! termină! (
Refl.)
S-a isprăvit =
a) ai dreptate, așa e;
b) nu mai e nimic de făcut.
2. Tranz. A face să se prăpădească, să dispară. ◊
Refl. S-a isprăvit cu el. – Din
sl. ispraviti.isprăvi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)isprăví (isprăvésc, isprăvít), vb. –
1. A îndrepta, a rectifica, a corecta. –
2. A judeca, a da o sentință. –
3. A obține, a dobîndi. –
4. A executa, a înfăptui. –
5. A sfîrși, a termina, a mîntui.
Sl. ispraviti „a îndrepta, a corecta; a alcătui, a forma”, de la
pravŭ „drept” (Miklosich,
Lexicon, 266; Cihac, II, 286; Tiktin; DAR);
cf. bg. izpravjam „a sfîrși”. Ca și în cazul lui
iscodi (‹
ischoditi +
sŭchoditi), trebuie adăugat sensul etimonului
sl. și pe acela al lui
sŭtroviti, „a consuma”,
cf. istrăvi. Toate sensurile sînt
înv., cu excepția sensului 5 și în parte a sensului 4.
Der. ispravă, s. f. (ordin, hotărîre, sentință; rezultat, succes; act, ordin scris; înfăptuire, acțiune; faptă; sfîrșit), din
sl. isprava „corecție”, dar cu sensurile, în parte
înv., ale
vb. isprăvi; neisprăvit, s. m. (pocitanie, stîrpitură);
ispravnic, s. m. (administrator, dregător, guvernator; împuternicit, reprezentant; agent executiv;
înv., prefect al poliției din București,
sec. XVII-XVIII; prefect, guvernator al unui județ, funcție creată de Constantin Mavrocordat în 1761, în locul așa numiților
vornicei; în trecut existau cîte doi în fiecare județ, în afară de Mehedinți și Rîmnic, unde nu era decît unul), din
sl. (
bg.,
rus.)
ispravnikŭ; isprăvniceasă, s. f. (soție de
ispravnic);
isprăvnicel, s. m. (vătaf);
isprăvnicie, s. f. (administrație, guvernare);
isprăvnicat, s. n. (
înv., guvernare);
isprăvnici, vb. (a guverna, a administra, a executa);
isprăvnicesc, adj. (administrativ).
isprăvi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)isprăví (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. isprăvésc, imperf. 3
sg. isprăveá; conj. prez. 3
să isprăveáscăisprăvi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ISPRĂVÍ, isprăvesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A duce sau a ajunge până la sfârșit, a face să fie sau a fi gata; a (se) termina, a (se) sfârși, a (se) mântui; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ◊
Loc. adv. Pe isprăvite = aproape de sfârșit, pe sfârșite. ◊
Expr. (
Tranz.)
Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă!
Isprăvește odată! = taci! termină! (
Refl.)
S-a isprăvit = a) ai dreptate, așa e;
b) nu mai e nimic de făcut.
2. Tranz. A face să se prăpădească, să dispară. ◊
Refl. S-a isprăvit cu el. — Din
sl. isprăviți.isprăvì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)isprăvì v.
1. a ajunge la un rezultat, a reuși:
nimica n’au isprăvit; 2. a executa:
câte le gândește, rău le isprăvește PANN;
3. a termina definitiv:
isprăvește odată! [Slav. ISPRAVITI, a dirija, a constitui].