ispas (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ISPÁS s. n. (
Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; Înălțarea (Domnului). – Din
sl. sŭpasŭ „mântuitor”.
ispas (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ISPÁS2, ispasuri, s. n. (
Înv.) Ispașă. –
Pol. ispasz.ispas (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ISPÁS1 s. n. (
Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; înălțarea-domnului. – Slav (
v. sl. sŭpasŭ „mântuitor”).
ispas (Dicționaru limbii românești, 1939)ispás n., pl.
urĭ (vsl. *
is-pasŭ, d.
is-pasti [-pašon] și
ispasati, a paște tot, a te sătura, și
[*fig.] a termina, a expia; pol.
ispas, ispasz, spas, pagubă cauzată de vite. V.
po-pas, pașă 2, spăsesc). Sărbătoarea înălțăriĭ luĭ Hristos.
Vechĭ. Despăgubire, ispașă.
ispas (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)Ispás, s.n. – (pop.)
1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor.
2. Sărbătoare religioasă creștină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morților. Înălțarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor și a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătorește la 40 de zile după Paști. „Când a si pe la Ispas / Noi ți-om da urdă și caș” (Memoria 2001: p.3). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria 2004-bis: 1186).
3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa' vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi 1925: 233). – Din sl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului„.
ispas (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*Ispás1 (nume de persoană)
s. propriu
m.ispas (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)Ispás2 (sărbătoare)
s. propriu
n.ispas (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ispas n. sărbătoare numită și
Înălțarea Domnului (cade la 40 de zile după Paști):
ispasul e ziua călușarilor. [Slav. SŬPASŬ, Mântuitorul].
ispas (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ispas n. V.
ispașă: judeca, ispas făcând PANN.
ispas (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ISPÁS s. n. (
Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; Înălțarea (Domnului). — Din
sl. sŭpasŭ „mântuitor”.