ison (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ISÓN, (rar)
isoane, s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊
Expr. A ține (cuiva)
isonul =
a) a acompania o melodie;
b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [
Acc. și;
íson] – Din
ngr. íson.ison (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)íson s. m. – Acompaniament muzical, sunet prelung.
Ngr. ἴσον (ton) „egal” (Tiktin; Gáldi 203). –
Der. isonar, s. m. (acompaniator, persoană care ținea isonul).
ison (Dicționaru limbii românești, 1939)íson n., pl.
urĭ și
e (ngr.
íson, parte egală, d. vgr.
isos, egal). Acompaniament muzical cu vocea, maĭ ales la strană (cîntînd notele joase).
A ține cuĭva isonu, a-l acompania cu vocea, (fig.) a-l secunda, a-l urma, a-ĭ ține hangu. – Se zicea și
ís, pl.
isurĭ.ison (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)isón s. n.ison (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ison n.
1. semn în psaltichie indicând repetarea sunetului precedent;
2. notă prelungită pe o singură vocală pe care isonarii o țin în timp ce psaltul intonează melodia;
a ținea isonul, a imita, a aproba tot:
multă vreme mi-ai ținut isonul Al. [GR. mod.].
ison (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ISÓN s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊
Expr. A ține (cuiva)
isonul = a) a acompania o melodie;
b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [
Acc. și:
íson] — Din
ngr. ison.