iscà - explicat in DEX

isca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ISCÁ, isc, vb. I. Refl. A se naște, a lua ființă, a se ivi, a se produce, a apărea (pe neașteptate, deodată). ♦ Tranz. A face să se nască, să se ivească, a scoate la iveală, a provoca (pe neașteptate); p. ext. a născoci, a inventa. – Din bg. iskam. (iska mi se).

isca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
iscá (ísc, iscát), vb. refl. – 1. (Cu pron. în dat.) A se i năzări cuiva, a-i trece prin minte. – 2. A se produce, a se întîmpla, a se ivi. – 3. (Tranz.) A produce, a provoca. Sl. iskati „a dori”, prin intermediul bg. iska mi se „am chef de” (Candrea; DAR; cf. Cihac, II, 149). Este greșită părerea lui Tiktin, care pleacă de la iască › *iesca „a aprinde”.

isca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
iscá (a ~) vb., ind. prez. 3 íscă; conj. prez. 3 să íște

iscà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
iscà v. a proveni pe neașteptate, a se manifesta dintr’odată: se iscă ceartă între ei. [Cf. slav. ISKATI, a cerceta].

isca (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ISCÁ, isc, vb. I. Refl. A se naște, a lua ființă, a se ivi, a se produce, a apărea (pe neașteptate, deodată). ♦ Tranz. A face să se nască, să se ivească, a scoate la iveală, a provoca (pe neașteptate); p. ext. a născoci, a inventa. — Din bg. iskam (iska mi se).