iscăli (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ISCĂLÍ, iscălesc, vb. IV.
Tranz.,
intranz. și
refl. A(-și) scrie numele pe textul unui act oficial, al unei scrisori, al unei chitanțe etc., a(-și) pune semnătura (pentru a întări, a autentifica etc.); a (se) semna. –
Cf. sl. iskaljati, iskalu.iscăli (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iscălí (iscălésc, iscălít), vb. – A semna, a-și pune numele, semnătura. Origine incertă. După Tiktin (
cf. Candrea; DAR; Scriban), de la formula de acceptare juridică
azŭ iskalŭ „eu vreau” (din
sl. iskati, cf. isca). După Cihac, II, 149 (
cf. Șeineanu,
Semasiol., 15), din
sl. iskaljati „a păta”,
cf. bg. iskaljam „a murdări”, datorită faptului că cea mai mare parte a iscăliturilor din vechime erau doar amprente ale degetului sau pete de cerneală. Ambele explicații par posibile. –
Der. iscălitură, s. f. (semnătură), din
part. iscălit (
sec. XVII);
iscălitor, adj. (semnatar),
înv.iscăli (Dicționar de argou al limbii române, 2007)iscălí, iscălesc. v. t. (friz.) a încerca să oprească sângele dintr-o tăietură, cu un creion sublimat.
iscăli (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iscălí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. iscălésc, imperf. 3
sg. iscăleá; conj. prez. 3
să iscăleáscăiscăli (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ISCĂLÍ, iscălesc, vb. IV.
Tranz.,
intranz. și
refl. A(-și) scrie numele pe textul unui act oficial, al unei scrisori, al unei chitanțe etc., a(-și) pune semnătura (pentru a întări, a autentifica etc.); a (se) semna. —
Cf. sl. iskaljati, iskalu.iscălì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iscălì v. a semna, a subscrie. [Slav. ISKALĬAȚI, a mânji: în vremile trecute, iscălitura celor ce nu știau carte se făcea prin punerea mâinii, a degetului sau a peceții; și mai târziu, pentru țărani a iscăli, mai cu seamă cu slove, era
a pune talpa gâștii pe hârtie].