iridiŭ - explicat in DEX

iridiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IRÍDIU s. n. Element chimic, metal greu, alb-argintiu, foarte dur, puțin ductil, cu temperatura de topire foarte înaltă, întrebuințat la confecționarea unor instrumente fizice și chirurgicale, a vârfurilor de peniță pentru stilouri sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice. [Var.: irídium s. n.] – Din fr. iridium.

iridiu (Dicționar de neologisme, 1986)
IRÍDIU s.n. Element chimic; metal rar, asemănător platinei, foarte dur și rezistent la acțiuni chimice. [Pron. -diu, var. iridium s.n. / < fr. iridium].

iridiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
IRÍDIU s. n. metal rar, asemănător platinei, dur și rezistent la acțiuni chimice. (< fr. iridium)

iridiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
IRÍDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. iris, iridis „curcubeu”) s. n. Element chimic (Ir; nr. at. 77, m. at. 192,22, p. t. 2.410ºC, p. f. 4.130ºC); metal alb-argintiu din familia platinei, caracterizat printr-o mare duritate și rezistență chimică, întrebuințat la confecționarea termoelementelor, a creuzetelor, a etaloanelor pentru greutăți și lungimi (în aliaj cu platina), a vârfurilor de peniță pentru stilouri (în aliaj cu osmiu) etc. A fost descoperit de chimistul britanic S. Tennant în 1804.

iridiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
irídiu [diu pron. diu] s. n., art. irídiul; simb. Ir

iridiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
iridiu n. metal alb, descoperit în mineraiurile de platină.

iridiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IRÍDIU s. n. Element chimic, metal greu, alb-argintiu, foarte dur, puțin ductil, cu temperatura de topire foarte înaltă, întrebuințat la confecționarea unor instrumente fizice și chirurgicale, a vârfurilor de peniță pentru stilouri sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice. [Var.: irídium s. n.] — Din fr. iridium.

iridiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*irídiŭ n. (lat. științific iridium, d. lat. íris, íridis. E un cuv. făcut de chimistu englez Tennant. V. iris). Chim. Un metal argintiŭ bi- și tetravalent (descoperit la 1803) care se află într´unele minerale de platină și ale căruĭ disoluțiunĭ aŭ colorile [!] curcubeuluĭ. Are o greutate atomică de 193.