învinge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVÍNGE, învíng, vb. III.
Tranz. 1. A înfrânge, a bate pe inamic, pe adversar (în război), a triumfa, a doborî.
2. A stăpâni, a înfrâna, a domina (o dorință, o pasiune, o slăbiciune etc.). ♦ (Subiectul este o necesitate, o dorință, un sentiment etc.) A doborî, a birui, a copleși;
p. ext. a duce până la capăt. –
În + vince (
înv. „a învinge” <
lat.).