instrumentalism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INSTRUMENTALÍSM s. n. Concepție filosofică potrivit căreia noțiunile, categoriile și teoriile științifice nu reflectă realitatea obiectivă, fiind numai niște instrumente pentru săvârșirea unor acțiuni utile individului. – Din
fr. instrumentalisme. Cf. rus. instrumentalizm.instrumentalism (Dicționar de neologisme, 1986)INSTRUMENTALÍSM s.n. 1. Concepție filozofică idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă.
2. Școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive. V.
simbolism (
1) [în DN]. [Cf. fr.
instrumentalisme, engl.
instrumentalism, germ.
Instrumentalismus].
instrumentalism (Marele dicționar de neologisme, 2000)INSTRUMENTALÍSM s. n. 1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă. 2. școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive. (< fr.
instrumentalisme)
instrumentalism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)INSTRUMENTÁLISM (‹
fr.,
rus.)
s. n. (
FILOZ.) Teorie filozofică creată de
John Dewey, care neagă valoarea reflectorie a noțiunilor și a teoriilor științifice, considerându-le simple instrumente pentru săvârșirea unor acțiuni utile.
instrumentalism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)instrumentalísm s. n.