instanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INSTÁNȚĂ, instanțe, s. f. (Și în sintagma
instanță judecătorească) Organ de stat însărcinat cu soluționarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea și persoanele juridice. ◊
Expr. În ultimă instanță = în cele din urmă, până la urmă, nemaiavând altă cale. – Din
fr. instance, lat. instantia.instanță (Dicționar de neologisme, 1986)INSTÁNȚĂ s.f. Organ de stat însărcinat cu aplicarea justiției; autoritate judecătorească. ◊
În ultimă instanță = până la urmă. [Cf. fr.
instance, it.
istanza, lat.
instantia <
in – în,
stare – a sta].
instanță (Marele dicționar de neologisme, 2000)INSTÁNȚĂ s. f. organ de stat însărcinat cu judecarea cauzelor civile și penale; autoritate judecătorească. ♦ în ultimă ~ = până la urmă. (< fr.
instance, lat.
instantia)
instanță (Dicționaru limbii românești, 1939)*instánță f., pl.
e (lat.
in-stantia. V.
stanță). Seria actelor de procedură pin [!] care te adresezĭ tribunaluluĭ ca să te apere:
a introduce o instanță. Jurisdicțiune.
Tribunalu de prima instanță, care judecă în materiile care-s maĭ pe sus de competența judecătoriiĭ de pace.
A judeca în ultimă instanță, a judeca fără să daĭ drept să se adreseze altuĭ tribunal maĭ înalt.
instanță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)instánță s. f.,
g.-d. art. instánței; pl. instánțeinstanță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)instanță f. procedură, urmărire înaintea justiției:
tribunalul de prima instanță, care judecă toate afacerile civile ce sunt mai presus de competența judecătorului de pace.