înghiți (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNGHIȚÍ, înghít, vb. IV.
Tranz. I. A face să treacă mâncarea, băutura etc. în stomac prin faringe și esofag;
p. ext. a mânca, a devora. ◊
Expr. A înghiți (sau
a face să înghită)
hapul (sau
un hap, gălușca) sau
a o înghiți = a suporta (sau a face să suporte) o neplăcere (fără să crâcnească).
A-și înghiți lacrimile (sau
plânsul) = a-și stăpâni plânsul; a reprima izbucnirea unui sentiment. (
Pop.)
A-i veni (cuiva)
să înghită (pe cineva) (
de bucurie), se spune când o persoană își manifestă o mare bucurie, mulțumire. (
Fam.)
A înghiți (pe cineva)
din ochi (sau
cu ochii) = a nu se mai sătura privind pe cineva.
A nu înghiți pe cineva = a nu putea suferi pe cineva. ♦
P. anal. A trage în plămâni, a inhala adânc aer, fum etc.
II. Fig. 1. (Despre pământ, apă etc.) A face să dispară ceva (cuprinzând în sine); a cuprinde, a învălui din toate părțile. ◊
Expr. L-a înghițit pământul = a murit; a dispărut.
Parcă l-a înghițit pământul, se spune despre cineva sau ceva care a dispărut fără urmă. ♦ A se îmbiba de un lichid; a absorbi.
2. A citi repede și cu lăcomie o carte, un text scris.
3. A răbda, a îndura fără ripostă o necuviință, o insultă etc.
4. A omite cuvinte sau silabe (din cauza unui defect de vorbire). ♦ A nu spune ce ar fi vrut să spună, a se abține de a spune ceva. –
Lat. ingluttire.