înfrânge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III.
Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-și stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voința cuiva, a călca o lege, o dispoziție etc. [
Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] –
Lat. infrangere.