indiciu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INDÍCIU, indicii, s. n. Semn (aparent) după care se deduce existența unui lucru, a unui fenomen etc. ♦ Particularitate, semnalment, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaște un obiect, o ființă sau un fenomen. ♦ (
Jur.) Faptă, împrejurare, situație, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces. – Din
lat. indicium (cu sensuri după
fr. indice).
indiciu (Dicționar de neologisme, 1986)INDÍCIU s.n. Semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existența unui lucru; semn, particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen sau un fapt. [Pron.
-ciu. / < lat.
indicium].
indiciu (Marele dicționar de neologisme, 2000)INDÍCIU s. n. semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existența unui lucru. ◊ particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt. ◊ (jur.) faptă, împrejurare care poate servi ca probă într-un proces. (< lat.
indicium, după fr.
indice)
indiciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*indíciŭ n. (lat.
indicium). Semn aparent și probabil despre existența unuĭ lucru:
indiciile uneĭ crime.indiciu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)indíciu [
ciu pron. cyu]
s. n.,
art. indíciul; pl. indícii, art. indíciile (-ci-i-)indiciu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)indiciu n. semn aparent și probabil că ceva există:
indiciile unei crime.